Am crezut candva intr-o iubire absoluta, in cuprinderea infinitului si in simtirea cea din urma, cea mai intensa dintre trairi...eram mica. Nu cunosteam decat dragostea parintilor mei, manifestata ciudat si haotic. Nu ii judec, desi e greu sa nu atentionez anumite greseli atunci cand sunt comise in fata mea si ma afecteaza chiar "la radacini", greseli nesimtite si facute din indolenta. Nu ii judec. A trecut acum totul, nu ma mai doare nimic, nu mai simt asa cum obisnuiam inainte sa simt...
...acum te am pe tine (te am pe tine?!?) . Acum sufar din cauza ta, sufar cumplit, ma arde iubirea in fiecare incheietura si nu ma pot misca, pentru ca tu ma tii strans in brate, ca sa nu fug...cand, de fapt...eu pot pleca acum. Pot sa-mi ridic privirea spre tine, sa misc un deget, sa plang, sa tip, sa fac orice gest, cat de mic!...si tu mi-ai da drumul atunci. Si n-as mai simti focul...mi-ar fi frig.
Ar fi gheata si zapada multa si as aluneca si m-as lovi iar! Dar n-as mai plange. Mi-ar ingheta lacrimile pe fata, pentru ca n-ar mai fi nimeni langa mine ca sa mi le stearga cu un servet de hartie...noaptea...in hol...
...as gandi mai mult, dar doare ingrozitor.
Sunt om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu